Jurnal de cititoare

Îmi ofer un răgaz pentru a duce lectura ultimelor cărţi dincolo de paginile lor. Ştiu că o carte nu se sfârşeşte niciodată; de aceea o las uneori să mai lenevească pe noptieră pentru ca, privind-o, s-o gândesc, s-o descos mai bine, să o provoc la lecturi diferite. E cam acelaşi lucru cu rostirea unei întrebări în trei tonalităţi distincte, obţinând de fiecare dată efecte surprinzătoare şi dileme pe măsură. Cum ar suna, de pildă, de fiecare dată în altă gamă şi cu alte ascensiuni sonore: De ce citesc?, De ce citesc?!, De ce... citesc...? Şi acum... la care dintre întrebări să-mi răspund direct şi neezitant? Unul dintre clişeele obositoare (pentru mine) este cel potrivit căruia cititul este o formă de evadare din realitate, un pact al minţii cu imaginaţia, o sursă de mii şi mirabile fantezii. Flash. Stop. Mă îndoiesc tot mai mult de această idee. O carte adevărată nu mă eliberează de realitate, ci mă învaţă să mi-o asum, să o lărgesc necontenit în valuri concentrice din ce în ce mai generoase. Undeva la mijloc - acest mic colţ de paradis bibliografic ce primeşte mici fragmente revelatoare. Uneori mă atrage un singur cuvânt, alteori o sintagmă, de cele mai multe ori, însă, pagini întregi îşi îndreaptă luminile spre mine. Le transcriu aici, cu plăcere, pentru că sunt o viaţă şi ar putea fi viaţa mea, reunindu-le sub convenţionalul ,,lecturi". Poate că N. Steinhardt sau Nichita Stănescu m-ar dojeni blând pentru preferinţa acestui cuvânt ,,preţios", în dauna mult mai firescului ,,citiri". Cititul nu e o joacă...
Autorii mei sunt dificili şi inteligenţi. Scrierile lor sunt unice. Irepetabile. Au acele sclipiri ale literaturii contemporane, care aduc efluvii de biografism, chiar şi în cele mai in-credibile pasaje. De fapt, până şi o referinţă livrescă sau medicală sau juridică sau de orice altă natură poate fi un reflex al unei experienţe vii. Aşadar, răspunsul meu e simplu: citesc pentru a-mi îmbogăţi realitatea, oricum ar fi ea, cu dorinţe, aşteptări, tristeţi, pasiuni, decepţii şi zone întunecate. Nimic nu este iertat. Nimic nu este omis. Cărţile mele sunt precum viaţa: complicate, cu multiple realităţi suprapuse. Ultimii autori pomeniţi, Palahniuk şi Saramago, dovedesc din plin acest lucru: scrutează rece, nemilos şi lucid realitatea, chiar cu preţul carismei pierdute. Şi totuşi, scriu pagini din care respiră o bunătate a cuvintelor cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Sunt cărţi pe care le-aş fi scris dacă aş fi avut talentul lor.
Cred că în viitor voi scrie şi despre creatori, mai ales că în cazul unei serii de autor o singură carte nu este de ajuns. Prima o cheamă pe a doua şi aşa mai departe, până când profilul omului este complet. Abia atunci pot relua lectura cu inima împăcată.